În observare

În activitatea didactică am fost de multe ori în observare. Și am avut la rândul meu oameni prezenți în sala de clasă, în observare. Observarea este parte a procesului de cunoaștere. De fapt, este cea mai directă formă de a achiziționa informație printr-o experiență directă. Concret, activitatea constă în a fi prezent, cât mai discret, fără a interveni în niciun fel, dar fiind foarte atent la ceea ce se întâmplă în fața ta, la ceea ce vezi și auzi. 

Zilele trecute am vrut să-mi utilizez pentru prima dată punctele de fidelitate de pe un card de cumpărături la un anumit magazin, într-un mall. Dar au apărut ceva probleme și a fost nevoie să sun la bancă. Am fost rugată să aștept 5-10 minute pentru rezolvarea problemei, urmând să mă sune cineva să-mi confirme acest lucru. M-am așezat pe o băncuță între zona de magazine și zona de restaurante, ca să aștept apelul. Și așa am ajuns fără să vreau ,,în observare".

Am avut de așteptat fix 12 minute. Iată ce am văzut în acest timp:

În dreapta mea, două restaurante fast-food, unul lângă celălalt. La ambele erau cozi de cel puțin zece persoane, trei sferturi dintre ele, copii și adolescenți. Plecau cu tava sau cu punga plină și cu câte o înghețată în mână. Fac un calcul în gândul meu, că ,,masa" din mâinile lor are un conținut caloric cât pentru toată ziua. Și acest conținut caloric provine din produse prăjite sau concentrate în grăsimi și zahăr, adică foarte inflamatoare pentru corp.

Mă întreb de câte ori pe săptămână trec pe la fast-food să mănânce. O voce din capul meu îmi răspunde că după cum arată, destul de des. Majoritatea au burtică vizibilă și tendință de îngrășare. Văd fete cu forme foarte dezvoltate care nu par mai mari de 14 ani și un băiat cu șolduri feminine. Îmi amintesc că tocmai am citit zilele trecute faptul că România nu este preocupată de rata obezității infantile, ultimele date pe această temă fiind centralizate în 2015, potrivit euronews. Deși un copil din trei este obez în UE. În ultimele patru decenii, rata obezității infantile la nivel mondial a crescut de zece ori, numărul copiilor diagnosticați cu obezitate ajungând la 124 de milioane, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Studiile realizate de UE după pandemie plasează România pe primul loc la obezitate infantilă în Europa și pe ultimul loc la consumul de legume verzi și fructe în rândul copiilor. Este clară direcția spre care lucrurile se îndreaptă, dar la fel de clară este ignoranța adulților (părinți, autorități, corporații). Mă uit la viitorul nostru, adică la copii, ca la niște victime și-mi dau seama că ei au cea mai puțină vină. De ce nu suntem capabil să facem mai mult în această privință?

Privesc în stânga, pentru că pe băncuța de lângă mine, la 4-5 locuri distanță s-a așezat o fată de 12-13 ani. Vorbește la telefon, cu mâna la față și părul în ochi și plânge. Nu îmi dau seama de ce, aud doar la un moment dat când spune mai tare că nu se poate duce acasă în starea asta. Mă întreb cu ce probleme se confruntă oare (dintr-o serie de posibilități care-mi trec prin minte) și nu găsesc nicio variantă care să nu poată fi discutată cu un părinte care știe să asculte și să reacționeze cu calm. Indiferent cât de gravă este situația, un părinte bun ar putea da cea mai bună mână de ajutor. Se ridică și pleacă ștergându-și fața... Cât de mult contează să nu ridicăm un zid al tăcerii între noi și copiii noștri. Oare câte evoluții nedorite de situații s-ar putea evita? Conform unui studiu calitativ, realizat în 8 locuri din România de către Organizația “Salvați Copiii” și lansat în octombrie 2010, 20% dintre copii suferă de o afecțiune psihică, 3,5% au fost diagnosticați cu  depresie clinică și 13% cu tulburări de anxietate (anxietate generalizată, anxietate socială, fobii, anxietate de separare, atacuri de panică). Ce bine ar fi dacă fiecare părinte ar fi preocupat și de sănătatea emoțională a copilului său. Mă întreb dacă părinții acestei fete au habar că ea suferă din nu știu ce motiv și că plânge în mall, pentru că nu-și poate expima emoțiile acasă. Și dacă ar cunoaște acest lucru cum ar reacționa.

Prin fața mea trec o mămică și un puști de 5-6 ani, de mână. Destul de relaxați, pare că sunt într-o mică plimbare. Mama are o cafea ,,to go" în mână și aproape îi cade capacul de plastic. Încearcă să-l monteze dar nu reușește. Trage o înjurătură mai blândă și schimbă direcția către coșurile de gunoi. Copilul o prinde din urmă. Aruncă acel capac de plastic, dar nu nimerește coșul și pică pe lângă. Copilul din reflex vrea să-l ridice și să-l arunce în coș. Dar mama îl oprește, trăgându-l după ea: ,,Nu e voie, e murdar!". Ei își continuă drumul, capacul e plimbat de un curent de aer alături de alte câteva ambalaje aruncate aiurea, în zona din jurul coșurilor de gunoi. Realizez cu tristețe cât bine am face, din toate punctele de vedere, dacă am înțelege că primul și cel mai important profesor al copilului este chiar părintele. Că fiecare dintre noi, prin puterea exemplului, predăm propriilor noștri copii lecții importante pentru toată viața lor, pentru că ei sunt atenți la tot ceea ce spunem și la tot ceea ce facem, iar cea mai mare influență asupra educației din familie vine. 

Atmosfera este schimbată de grupul vesel care se așează lângă mine, 4 fete de 10-12 ani râd cu poftă și vorbesc toate odată, dar par că se înțeleg de minune. Îmi e drag de ele și privindu-le îmi fuge gândul la copilărie. Văd că paznicul din mall, un bărbat cu părul alb în cap din categoria 50 ani+, se  uită și el zâmbind apoi se apropie din ce în ce mai mult și începe să interacționeze cu fetele, până se apropie de ele, intrând practic în spațiul lor intim. Urmează un tip de glumițe despre gentuța roz, despre pantofii sport, despre orice fleac și tot felul de complimente adresate fetelor. La un moment dat, râzând, omul o atinge pe una dintre ele pe braț. Mă încearcă un sentiment  de repulsie, tipul are un comportament tare nepotrivit și de data aceasta chiar nu pot să mă abțin, îl întreb ceva fără să mă ridic. Nu înțelege și se apropie. Îmi răspunde cu multe detalii unde e magazinul despre care am întrebat, doar ca să îi distrag atenția. Cu coada ochiului văd cum fetele se ridică și pleacă la fel de vesele. Sper ca măcar una dintre ele să-i povestească mamei sale despre gesturile libidinoase și să primească o serie de sfaturi utile pentru astfel de situații. Ajung iar la importanța comunicării.

Îmi sună telefonul, răspund și după ce primesc confirmarea că problema e rezolvată vreau să pornesc spre magazinul unde aveam de fapt treabă. Mă întorc spre direcția bună și observ o vitrină cu bunătăți de la Sibiu și în fața sa un pensionar cu o sacoșă de pânză goală, dar nu cumpărată, din aceea făcută la croitorie. Îmbrăcat cu o cămașă tocită la guler și mâneci, dar curată și călcată, cu pantaloni clasici vechi, cu o curea scămoșată din piele și pălărie. În mână avea două bancnote de 10 lei, pe care le tot pipăia, cu ochii la o bucată de brânză. Uneori, nu ai nevoie de informații suplimentare, pur și simplu înțelegi situația, fără cuvinte, fără explicații. Era clar că atât avea și încerca să facă niște calcule. Cu mult respect și foarte delicat, îl rog să-mi facă favorul de a primi câteva produse cumpărate de mine, vreau să fac un gest în memoria cuiva. Acceptă cu reflexul de a-și da jos pălăria de pe cap și cu privirea emoționată. Cumpăr o bucată mare brânză, pâine cu maia, zacuscă, un cozonac de casă și un sirop natural de soc. 126 de lei. Mult, foarte mult, dacă ai o pensie mică, nu una specială. Știu sigur că pentru el a însemnat ceva gestul. Dar nu am cuvinte să descriu ce a însemnat pentru mine. O infuzie de energie bună pe care doar bunătate, empatia, generozitatea o pot da. Mare lucru este să nu uităm să fim oameni...

Așa a fost în observare la mall. Bun exercițiu de conștientizare. Vă recomand să încercați.