În niciun an nu m-am mai gândit cu atâta lehamite la începutul școlii

Sunt profesor cu toate gradele didactice și am ajuns într-un punct în care nu mai pot face față realității sistemului de învățământ.
Vine începutul anului școlar și sunt absolut convins că o să înceapă așa cum s-a așternut deja, pentru că nu există forță și unitate pentru a combate abuzurile unor incapabili! NU se va schimba nimic din ce s-a decis, fiți pe pace. E prea târziu!
Voi preda în 3 școli diferite, aflate la 30-40 km distanță una de cealaltă. Practic, va trebui să fac naveta zilnic cu autoturismul personal, ceea ce înseamnă zeci de kilometri parcurși pe zi și cheltuieli cu combustibilul pe care nu mi le pot permite. Pachet cu mâncare, bani cheltuiți și epuizare fizică și psihică, pentru că nu mai sunt un tinerel. Salariul nu acoperă aceste costuri, iar timpul petrecut pe drum îmi afectează sănătatea și capacitatea de a mă dedica elevilor așa cum mi-aș dori.
Noile reglementări privind repartizarea orelor fac ca situația să fie și mai complicată: trebuie să împart orele între cele trei școli, să ajung la timp, să predau responsabil și să mențin calitatea actului educațional, toate acestea fără niciun sprijin logistic sau financiar din partea statului.
În niciun an nu m-am mai gândit cu atâta lehamite la începutul școlii, simt cum fiecare dram de entuziasm și de dedicare este ucis lent și sigur de guvernanții care iau decizii pentru viețile noastre, cu cinism maxim!
Mă întreb, sincer, pentru ce toate sacrificiile mele: ore suplimentare, naveta zilnică, nopți nedormite pregătind materiale și evaluări? Pentru ce pasiunea mea pentru educație, dacă statul nu poate să asigure condiții decente pentru profesori? În ciuda dragostei pentru elevi, gândul la realitatea financiară și logistică mă sapă încet, încet, pe interior!
Este dureros să recunosc că mă gândesc că nu mai pot continua în aceste condiții. Sunt dedicat meseriei și elevilor mei, dar există limite pe care nici pasiunea, nici dăruirea nu le pot depăși. Sistemul ne pune să alegem între sănătate, siguranță și munca noastră, iar eu am ajuns la capătul răbdării.
Iar din partea societății simt o mare lipsă de respect, părinții inconștienți se bucură pentru ce se întâmplă, oare nu-și dau seama că cei care vor pierde cel mai mult sunt copiii lor?!
Încep cu gândul de a găsi o cale de a termina coșmarul care a devenit cariera mea didactică căreia i-am dăruit totul. Dacă voi avea oportunitatea unui alt loc de muncă pe parcursul anului școlar, nu voi sta pe gânduri!
Prof. L.Cârstea
Mai multe din Vocea profesorului

Elevii plictisiți de școală sau captivi într-o lume care îi grăbește?

Când profesia de profesor își pierde sensul
