Împreună cu soția, tot cadru didactic, am reușit anul acesta să ne cumpărăm un apartament cu credit bancar. Spun am reușit, pentru că salariile pe care le primim de la școli nu ne-au permis să strângem până acum niciun ban, în condițiile în care am locuit în chirie, iar după plata utilităților rămâneau doare banii de mâncare și pentru necesarul lunar personal și profesional.
Ea a primit moștenire un teren extravilan pe care am obținut 15.000 euro și așa am avut bani de avans. Banca a reacționat foarte bine, ne-a tratat pe amândoi ca pe niște clienți foarte eligibili și am obținut imediat creditul cu o rată lunară de 1900 lei pe 25 de ani. Puțin mai mare decât chiria, e adevărat, dar am zis că o dată ne luăm ,,casă”, e pe termen lung, poate vin și 2 copii așa cum ne dorim.
Blocul nu e chiar nou, ansamblul rezidențial este de 7 ani iar noi am cumpărat de la primul proprietar. Ne-am mutat cu entuziasm în casa goală, dar ,,a noastră”. Dormim pe o saltea gonflabilă iar în bucătărie avem doar masa și o plită electrică, dar știm deja că din salariile de dascăli nu o să putem lua multe odată. Pe rând, sperăm să ni-l amenajăm ușor, ușor cu tot ce trebuie! Poate și cu ajutorul rudelor, care ne-au mai întrebat ce ne lipsește…cam tot.
Este greu la început, pentru că nu mâncăm bine, nu dormim bine și rata nu ne ,,înțelege” ea vine la dată fixă. La fel și meseria de cadru didactic. La școală trebuie să ne prezentăm proaspeți și odihniți, iar eu mă pregătesc și pentru grad. Ne simțim ca în chingi. Dar am avut satisfacția să ne știm realizați: iată-ne! După ani de școală și de eforturi intelectuale și financiare, avem în sfârșit locul nostru și niște locuri de muncă respectabile! Am simțit că suntem ,,cineva”.
Asta până de curând, la prima ședință de pe scara blocului. M-am dus entuziasmat să-mi cunosc vecinii. S-a discutat despre faptul că la ploile puternice se inundă ocazional parcarea subterană din cauza unei țevi de apă pluvială și că ar trebui făcute niște lucrări urgente, până la venirea sezonului rece. Ceva probleme și cu liftul și cu montarea unor camere… Totul bine și frumos, până s-a ajuns la bani. Nu vă mai explic toate problemele de pe ordinea de zi, concluzia a fost că trebuie să dăm 3 luni câte 200 euro de apartament.
Eu când am auzit de bani mi-a trecut din mândria de profesor, gândindu-mă că sigur va trebui să tăiem din banii de mâncare, că nu o să ne luăm aragaz în următoarele 2 luni, că poate ar trebui să mă împrumut de la mama pensionară… gânduri. M-am făcut mic, apăsat de griji și calcule mintale! Zic: poate se amână totul, n-or fi toți de acord să dea.
Da de unde!
Vecinul din dreapta, la vreo 30 de ani, căruia i-a sunat telefonul cu o manea a fost imediat de acord. A zis că-i plătește azi, că-i intră niște rambursuri. Cu ce se ocupă? Vinde ,,adidași” online și alte acareturi. Cămasă slim… pantaloni cu gleznuțele la vedere…. lanț gros de aur la gât. Bun! Mă uit în jur…
Puștoaica cu buze umflate, păr strident roșcat și unghii puse foarte lungi întreabă dacă se acceptă și Revolut. Nu cred că are mai mult de 19 ani. Locuiește singură. Urlă brandurile pe ea. Soția mea știe de la femeia de serviciu că face video chat și întoarce banul cu lopata. Nu pare că intră în magazin cu lista ca noi, stresați, străduindu-ne să ne încadrăm în 100 de lei cu ce avem de luat.
Mai caut cu privirea, poate vecinul cu burtă la vreo 50 de ani. Vinde în piață, ia de la țară și duce marfa în oraș. Vorbește cu ,,sumele este OK” și ,,plățile merge și cash?”, dar scoate un teanc din buzunar de bacnote de câte 200 lei, gros! N-are grija zilei de mâine, glumește non stop și face greșeli gramaticale care te zgârie, este clar că nu are studii superioare, poate nici liceul. Vorbește tare, se impune iar ceilalți par că îl respectă.
Și tot așa… Sunt singurul profesor și sunt praf pe lângă ei, am cea mai proastă situație și-mi tremură maioul la gândul că se votează treaba asta și o să mă fac de râs dacă nu am de unde da bani. Nici unul nu este atât de împovărat cum suntem noi, doi intelectuali dascăli. Nu au grija zilei de mâine și primesc mai mult respect de la vecini și din partea societății, deși câștigă banii prin activități care nu fac cinste la fel ca meseria de dascăl, nu știu să vorbească și probabil nu au călcat la vreo acțiune culturală cu anii. Nu se stresează să mai învețe ceva la 30-40 de ani.
În mod sigur nesiguranța mea se simte și se vede, mă simt ca un bufon. Stima mea de sine e la pământ și-mi dau seama că acolo va sta mult și bine.
Ce a mai rămas din meseria de dascăl? Cu ce te mai fălești în ziua de azi și ce avantaje îți mai oferă oare? Pare că suntem noua talpă a societății…
Cristi
{loadmoduleid 242}