Educatie Prin Lectura
Marți, 17 noiembrie 2026
Înapoi la știri
Publicat 13 iunie 2025, 10:27 Actualizat 18 iulie 2026, 21:35 De Redacția 3 min de citit

Astăzi, inima mea a fost clasa a V-a

Mă aflam la catedră într-un amestec de emoții – mândră de tot ce am realizat împreună, dar și copleșită de gândul despărțirii. Era ultima zi din modulul V, dar și din anul scolar și știam că nu voi mai fi eu profesoara lor anul următor. Le-am spus mediile cu glas tremurând și ochii încețoșați:

— „Dragi copii, a fost o perioadă minunată. Sunt foarte mândră de voi… dar anul viitor nu voi mai fi profesoara voastră.”

Am simțit cum o tăcere grea a cuprins întreaga clasă. Apoi, dintr-un colț, a început un scâncet. În doar câteva secunde, întreaga clasa era plină de lacrimi: ei plângeau, îmi luau mâna, șoptindu-mi că nu vor să mă vadă plecând. Și eu, la rândul meu, mă simțeam golită, ca și cum cineva ar fi scos un suflet din corpul meu.

Am încercat să le vorbesc calm:

— „Nu vreau să fie un rămas‑bun… e doar un «pe curând». Nu este adio, este doar la revedere! Ce am construit împreună, rămâne. Tot ce ați învățat, nu dispare. Le veti purtați cu voi, oriunde veți merge!”

Unii și-au șters lacrimile, alții au rămas cu privirea pierdută. În acele momente am simțit clar: eu nu sunt doar profesor, sunt parte din lumea lor, iar ei au devenit parte din mine.

Am încheiat ora cu un mic ritual: le-am dat câte o listă cu „misiuni bune” – mici gesturi de bunătate sau de încurajare pe care să le facă în vacanță. Am adăugat: „Voi apărea în gândurile voastre ca o profesoară care a crezut în voi.” Le-am dat și câte o bombonică, să ii îndulcesc.

Când am ieșit din clasă, purtam cu mine bătăile inimii lor. Și mi-am spus că fiecare timp petrecut cu ei contează – chiar dacă nu rămân.

Monolog după ce am plecat:

Stau la birou, în liniștea golită a camerei mele și reflectez:

Fiecare zi a fost o aventură – lectii adaptate, glume, povești, întrebări neașteptate.

Am fost martora schimbărilor: un copil care a avut curajul să vorbească într-un moment important, altul care a aflat că poate reuși la matematică.

Simt tristețe, dar și recunoștință. Recunoștință pentru că am avut ocazia să fiu model, ghid, confident, măcar pentru câteva luni.

Îmi promit să nu uit: Sa păstrez fotografiile pe care le-am făcut împreună! Așa îi voi avea mereu alaturi! Tare îmi e drag de ei!

În inima mea și a lor.

Poate că nu voi fi titulară niciodată, dar nimic nu mă oprește să fiu „profesoara care contează”. Iar dacă, peste ani – așa cum sper –, un fost elev îmi scrie că o oră cu mine i-a schimbat viața, știu că toate aceste eforturi au avut sens. Oricât de scurte și efemere ar fi fost, legăturile au fost adevărate și ancorate.

Și de fiecare dată când deschid o ușă a unei noi clase, știu că port cu mine un colț din poveștile lor.

Prof. suplinitor R.T.

Mai multe din Vocea profesorului