Copiii din ziua de azi nu sunt lăsați să miște un degețel. Părinții fac totul pentru ei

Când eram eu copil, învățătoarele se așteptau ca noi să știm să citim și să scriem încă de la începutul clasei I. Eu, în calitate de învățătoare, nu le-am pretins niciodată copiilor să știe să citească și să scrie încă de la bunul început al clasei pregătitoare, pentru că este treaba mea să îi învăț. În acest articol voi vorbi, oricum, despre lucrurile care nu sunt treaba mea.

După cum am spus, când eram eu copil învățătoarele voiau să ne vadă citind și scriind bine, încă din primele zile ale clasei I. Eu nu le-am știut pe toate acestea încă de la începutul primului an de școală, dar aveam bun-simț. La capitolul educației celor 7 ani de acasă stăteam chiar foarte bine. Copiii care vin acum în clasa pregătitoare sunt exact pe dos. Stau foarte bine la capitolul citire+scriere, deoarece părinții se asigură că nu vin la școală fără acest bagaj de cunoștințe, dar educația bunului-simț lasă mult de dorit.

Părinții îi pregătesc pe copii pentru școală așa cum nu trebuie, pentru că nu e treaba lor să îi învețe scrierea și citirea. În schimb, treaba lor este să îi învețe:

1. Empatia

Copilul trebuie să îi vadă, încă de când e mic, pe părinții săi dând dovadă de empatie și este necesar să audă acasă discuții pe această temă. Doar așa pot învăța să fie empatici.

Sunt mulți adulți care ar fi în stare să calce pe cadavrul oricui, ca să le fie lor bine. Am avut chiar șansa de a citi aici niște postări care m-au lăsat fără cuvinte, în ceea ce privește lipsa de empatie a adulților. Când acei adulți fac copii, ajung și copiii lor să fie la fel. Nu poți fi un om bun dacă toată copilăria ta i-ai văzut pe mama și tata comportându-se răutăcios cu ceilalți și dacă i-ai auzit vorbind urât despre alții.

Problema este că acești părinți vor ca noi, la școală, să îi determinăm pe copilași să fie empatici. Noi vorbim mult despre empatie în clasă și facem fel și fel de activități pe această temă, dar dacă copilul, acasă, vede exact opusul... E clar că ce îi spunem și îi aratăm noi la școală se șterge cu burelete.

2. Respectul față de ceilalți și față de școală

Copilului trebuie să i se vorbească de mic despre respect și, mai ales, este foarte important ca părinții să fie respectuoși, pentru ca cei mici să aibă în fața lor un model pozitiv.

Mulți ajung în clasa pregătitoare fără să aibă aceste lecții transmise din familie. Acasă nu se vorbește despre respect (că e treaba lui doamna să facă asta...) și părinții nu au, în primul rând, ei respect față de ceilalți.

Treaba mea este să mai adaug o ,,cărămidă" la această temelie a respectului, prin puterea exemplului personal, discuții și activități pe tema aceasta, nu să clădesc eu temelia respectului de la 0. Acest lucru nu este posibil, pentru că nu eu sunt cel mai important adult din viața elevului, deci nu eu sunt primul adult după care el se ia.

3. Minima disciplină a muncii

În clasa pregătitoare avem o mulțime de probleme cu elevii care refuză să lucreze, indiferent despre ce este vorba (și vorbim aici și despre activități interesante, care sunt pe placul celor mai mulți copii din clasă). Motivul pentru care ei nu își doresc să lucreze nu este acela că activitatea propusă de învățător nu este interesantă, ci pentru că pur și simplu nu au chef și nu sunt învățați cu munca.

Un copil poate fi învățat să aibă o minimă disciplină a muncii, dacă îi dai de mic niște sarcini simple. Când eram eu și cu frații mei copii, încă de la grădiniță, fiecare avea câteva responsabilități (să își țină jucăriile în ordine; să își păstreze măsuța curată și să își facă, atât cât poate, patul). Apoi, pe măsură ce am crescut, am avut tot mai multe responsabilități. Acestea erau, desigur, specifice vârstei.

Pentru asta nici eu, nici ei, nu am pățit nimic rău. Am învățat că avem și drepturi, dar și obligații și responsabilități, și că trebuie să ținem cont de toate.

Copiii din ziua de azi nu sunt lăsați să miște un degețel. Părinții fac totul pentru ei, că doar sunt copii și nu trebuie să fie stresați, deci ferească Dumnezeu să îi pui să facă ceva ce nu le-ar plăcea.

Nașpa este că ajung la școală cu aceeași mentalitate, iar atunci când spune profesorul care este sarcina de lucru, acești copii nu se sfiesc în a spune ,,NU", iar asta nu este în folosul lor. La școală nu facem doar ce ne dorim, ci facem ce trebuie. Așa e în viață, până la urmă.

În timp, prin munca învățătorului, se reglează parțial și această problemă, dar numai după ani grei de zile.

4. Ascultarea regulilor

Când vin elevii în clasa pregătitoare, ei au nevoie de un timp în care să se obișnuiască cu regulile de la școală. Acest lucru nu este greșit. Școala este pentru ei un mediu nou, cu reguli noi, deci e normal să aibă nevoie de un timp de adaptare.

Greșit este că mulți dintre ei ajung la școală fără să fi auzit de reguli acasă, la modul general, până în acel moment.

Îi mai văd pe acești prunci în interacțiunea cu părinții lor. Cei mici fac tot felul de prostioare și prostii, iar părinții fie nu le spun nimic fie le găsesc scuze. Mai sunt și o mulțime de cazuri în care copiii sunt cei care fac regulile în casă, iar părinții ascultă.

La fel se așteaptă să fie și când vin la școală. Și-ar dori ca regulile să fie cele făcute de ei, nu cele făcute de adulți și simt că pot face orice prostie, că doar părinții le vor găsi scuze peste scuze.

Din această cauză, în loc să ne axăm pe regulile care trebuie să fie respectate la școală și apoi pe învățare, suntem nevoiți să alocăm timp pentru a-i învăța ce sunt regulile în general, cum să respecte regulile cele mai simple și, doar apoi, putem trece la acele reguli care țin de școală.

Ca să nu îi lăsăm, totuși, pe profesori deoparte, am să spun și care este rolul nostru. Noi trebuie, în primul rând, să îi învățăm pe cei mici tot ceea ce este scris în programă. Da, avem și noi datoria de a le transmite lecții de bun simț, empatie, disciplină a muncii și respectare a regulilor. Noi nu putem fi, oricum, cei care pun toată temelia acestora. Noi suntem cei care contribuie în privința acestor lecții de viață. Bazele, în schimb, se pun acasă, în familie.

Știu cât de greu este pentru părinți, pentru că sunt foarte ocupați. Toți adulții au programul plin (până și profesorii fac parte din această categorie, fie că acceptăm sau nu cu toții această realitate) dar, din momentul în care ai devenit părinte, trebuie să îți asumi responsabilitatea pe care o ai față de copilul tău.

Vă propun, în încheiere, un scurt exercițiu de imaginație. Când vă mai vine să spuneți că nu vă ocupați de copilul dumneavoastră și de educația lui, că nu aveți timp, gândiți-vă cum vă veți simți peste ani și ani de zile, când fiul/fiica dumneavoastră va fi adult. V-ați putea uita în ochii acelui om în toată firea, pe care dumneavoastră l-ați adus pe lume, și i-ați putea spune apoi: ,,Eu m-am bazat pe alții să se ocupe de educația ta, că eu nu am avut timp de tine?"

Anonim