Eu nu pot să înțeleg de ce sunt atât de mulți părinți, care nu își asumă 100% acest rol, rolul de părinte. Știu că deocamdată nu m-am făcut înțeleasă, dar vin cu amănunte.
Sunt cadru didactic (profesor pentru învățământul primar, mai exact) și, de când m-am angajat, mă lovesc zilnic de aceeași problemă: părinții nu au timp să se ocupe de copiii lor. Ei își doresc, totuși, ca noi să facem la clasă atât performanță, (și, când spun performanță, mă refer la PERFORMANȚĂ) cât și educația celor 7 ani de acasă și să le oferim tuturor copiilor (care sunt, de cele mai multe ori, în jur de 25-30 la număr) iubirea, atenția și afecțiunea pe care nu le primesc de acasă, pentru că părinții sunt mult prea ocupați pentru ei.
Noi stăm cu copiii, aproximativ, 2-4 ore în fiecare zi. Nu putem, în acel timp scurt, să îi aducem pe toți la nivel de performanță academică, să asigurăm integrarea tuturor copiilor în grup, să facem lucruri cât mai interesante la ore, să lucrăm diferențiat cu fiecare, să gestionăm toate conflictelor lor, să corectăm toate comportamentele greșite, să oblojim toate rănile fizice care se fac atunci când se joacă, să oblojim toate rănile emoționale și să oferim 100% atenție, afecțiune și iubire fiecărui copil în parte. Asta ar însemna să facem 9-10 lucruri în același timp, iar omenește nu este posibil. Sau este posibil, dar va fi o muncă de proastă calitate, făcută de pomană. Vom face 9-10 lucruri în același timp și toate vor fi făcute prost, foarte prost și extrem de prost. Nu asta este ceea ce ne dorim. Ceea ce ne dorim este să facem, exact așa cum trebuie, lucrurile care țin de școală și care intră în atribuțiile noastre.
Logica mea mă ajută să mă gândesc la un lucru: dacă faci ceva, pentru că ești om în toată firea, îți asumi acel lucru. Luați, ca un exemplu, un împrumut la bancă. Dacă eu îmi fac un împrumut la o bancă, este de așteptat ca eu să îmi asum această decizie și, prin urmare, să plătesc acel împrumut. Nu ar fi normal să fac un împrumut, să nu îmi asum acest lucru și atunci să nu-l plătesc. Acesta a fost, totuși, decizia mea, decizie luată conștient, deci trebuie să mă implic până la capăt.
Dacă nu îmi plătesc împrumutul,asta va cauza probleme. Banca mă va căuta. Eu nu pot să le spun celor de la bancă: ,,Păi, oameni buni, nu este treaba mea să îmi plătesc împrumutul. Cum puteți să îmi cereți așa ceva? Doamne ferește! Eu l-am făcut și gata. Dumnezeu cu mila! De aici înainte, e doar treaba voastră, pentru că voi trebuie să plătiți pentru mine. Voi ce treabă mai aveți, dacă nu îmi plătiți mie datoria?"
Așa stau lucrurile și cu copiii. Din moment ce i-ai adus pe lume, trebuie să îți asumi rolul de părinte și să îți faci treaba. Fiecare om poate decide dacă își dorește sau nu să devină mamă/tată, dar această decizie trebuie să fie una asumată. Copilul tău are nevoie de tine, are nevoie să fii lângă el, să petreci timp cu el, să vorbești cu el, să îi oferi afecțiune, atenție și multe altele.
Mulți părintii vin la noi cu discursuri de genul: ,,Eu merg la servici, ca să am banii necesari pentru a le cumpăra copiilor cele necesare și apoi merg la cumpărături, ca să fac rost de cele necesare. De ce să mă mai ocup eu și de educația celor șapte ani de acasă, de tot ce are legătură cu comportamentul și atitudinea copilului meu, de atitudinea pe care o are copilul față de temele pentru acasă, de munca suplimentară, de nevoile lui emoționale și așa mai departe? Nu am timp de așa ceva! Pentru toate astea îl trimit la școală!"
Eu, cadrul didactic, sunt un ,,pasager" în viața copiilor. Și eu contribui la formarea lor, atâta timp cât sunt elevi în clasa mea, pentru că și eu am ceva de făcut, dar nu pot să fiu simultan: învățător, mamă, tată, asistent medical, psiholog, mediator de conflicte și sursă infinită de iubire, afecțiune și atenție. Funcția mea este de învățător. Îmi permit să spun că și eu sunt om și nu pot face atât de multe lucruri.
Școala are un alt rost, iar învățământul este așa cum este inclusiv din această cauză. În loc să fim profesori, noi suntem 10 în 1 și atunci, pentru că ne împrăștiem atât de mult, nu reușim să facem nimic cum trebuie, iar singurele explicații care se găsesc mereu sunt că profesorii nu își fac treaba, profesorii sunt slab pregătiri, profesorilor nu le pasă, profesorii așteaptă doar să primească cadouri, profesorii..., profesorii..., profesori... .
Nu tuturor dascălilor li se potrivesc descrierile de mai sus. Sunt mulți care chiar depun eforturi mari, care se implică 100%, cărora chiar le pasă. Problema este că încă nu s-a născut omul care să fie 10 în 1. Ne place sau nu, este realitatea.
Înainte să spuneți că nu facem altceva decât să ne plângem, vreau să spun că nu despre asta este vorba. Este vorba despre a pune un semnal de alarmă, despre a ,,trage un clopot de deșteptare". Dacă nu spune nimeni nimic, atunci nu se schimbă nimic.
Doresc ca acest articol să fie citit de cât mai mulți părinți. Dacă mesajul va ajunge la măcar 2-3 dintre ei, iar aceștia vor depune de acum un efort pentru a petrece timp cu copiii lor, eu mă declar mulțumită.
Anonim
Mesajul de mai sus a fost transmis pe adresa redacției, pentru rubrica ,,Vocea Profesorului" sau pentru rubrica ,,Vocea Părintelui" și a fost publicat ca atare, reprezentând opinia personală a autorului. Redacția noastră nu-și asumă informațiile prezentate în mesajele publicate la această rubrică, pe care nu are posibilitatea de a le verifica. Oferim oportunitatea oricărui cadru didactic și oricărui părinte să se exprime liber, să publice o opinie, să povestească o experiență personală sau să semnaleze o situație, scriind la adresa de e-mail Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. și specificând dacă dorește să semneze materialul, sau acesta să fie publicat sub anonimat. Vă mulțumim tuturor pentru implicare!