Din acest motiv, contribuția mea urmărește explicarea câtorva dintre conceptele și realitățile sociale incluse în această dezbatere, a căror veridicitate poate fi verificată, cred eu, facil.
Ce este greva și de ce este ea o măsură legitimă?
Greva este o mișcare de protest inițiată de muncitori pentru motive precum condiții de lucru neadecvate, salarii insuficiente sau demiteri arbitrare. Deși în trecut au existat mișcări similare, putem spune că apariția grevei, în modul în care o înțelegem astăzi, s-a întâmplat la finalul secolului al XVIII – lea, ca reacție la efectele produse de Revoluția Industrială asupra angajaților din fabrici. Este incontestabil faptul că Revoluția Industrială a adus beneficii economice fără precedent.
Totuși, a existat o perioadă în care un număr semnificativ de meseriași și-au pierdut clienții datorită inventării mașinilor de lucru, ce erau capabile să producă obiecte în serie. Ulterior, mulți dintre meșteșugari au fost nevoiți, pentru a-și asigura subzistența, să se angajeze tocmai la posesorii acelor mașini. Dar întreprinderile au obținut, în mod deosebit, o reputație negativă printr-o suită întreagă de tratamente și neajunsuri, pe care patronii erau dispuși să le neglijeze în schimbul profitabilității.
În 1842 este consemnată prima mare grevă care a avut loc în perioada modernă, implicând peste cinci sute de mii de muncitori. Greva a avut loc în Marea Britanie pe fondul unei nemulțumiri generalizate, care plana în rândurile societății muncitorești. Aici au intervenit mici factori declanșatori care au stârnit o reacție de revoltă în masă. Printre muncitori s-au aflat persoane cu abilități de convingere, cu o atitudine pregnant reagentă, care au funcționat precum un „fitil” pentru incitarea lucrătorilor. Totodată, au fost mediatizate cazuri de abuzuri care au determinat apariția unui val de empatie colectivă. Totuși, mișcările de protest au fost reprimate brutal de autorități și mulți oameni și-au pierdut viața.
De altfel, au existat în ultimele secole nenumărate astfel de exemple, în care mișcările de protest au fost „potolite” prin apelarea la violență.
Greva a rămas un instrument al muncitorilor utilizat pentru a presa autoritățile să intervină în vederea rezolvării acelor probleme specifice contextului lor. Și e firesc să fie astfel, întrucât greva „îngheață” procesul de producție și obligă autoritățile să se implice pentru a împiedica o posibilă criză. Totuși, greva este necesar să îndeplinească anumite criterii. Altfel, ar deveni un instrument de șantaj, utilizat excesiv.
Începând cu secolul al XX-lea , atenția guvernelor cu privire la nevoile clasei muncitoare a crescut. Astfel că muncitorii au obținut diferite drepturi menite să împiedice repetarea abuzurilor din trecut. Orele obligatorii de muncă au fost reduse, s-au oferit pauze pentru masă și recreere, s-a stabilit un salariu minim lunar, a apărut inițiativa asigurărilor medicale și restul de intervenții care ne sunt mai mult sau mai puțin cunoscute și care depind de la o țară la alta.
În orice caz, scopul pentru care am găsit important să aduc în discuție această scurtă istorie a grevei decurge din dorința de a arăta că acest mijloc este legitim și democratic și că ajută la crearea unui echilibru de putere între stat și cetățeni. Chiar și așa, precizez că e departe de mine intenția de realiza o apologie a grevei.
Contextul general al grevei cadrelor didactice:
Ar fi important să aflăm ce a declanșat greva cadrelor didactice și care sunt revendicările profesorilor.
Cu puțin timp înainte de a fi declanșată greva, au apărut în spațiul public primele informații și dezbateri cu privire la proiectul noii legi a educației. Deși au existat câteva voci contestatare și au fost, de asemenea, semnate câteva petiții prin care se cerea modificarea anumitor paragrafe, dezbaterile publice au fost rare, iar societatea civilă nu a fost implicată decât sporadic. Proiectul în cauză propune o mulțime de decizii controversate printre care amintim anterioritatea examenului de admitere la liceu în fața examenului național, desființarea inspectoratelor școlare și înlocuirea lor cu deconcentrate conduse de secretari de la minister sau posibilitatea ca centrele universitare să stabilească numărul mandatelor unui rector. În orice caz, legea educației face parte din principalele motive care au generat apariția grevei profesorilor.
Totuși, nu articolele de mai sus sunt cele care au stârnit reacția sindicatelor, ci scoaterea din proiectul legii a amendamentului care viza creșterea salariilor din învățământ. Acest fapt, deși a mai fost repetat și în trecut, a avut un impact mai puternic de această dată, întrucât venea pe fondul unor promisiuni repetate, a unui număr mare de dezvăluiri cu privire la plagiatele anumitor politicieni și pe o situație economică dificilă, datorată scumpirilor bunurilor de consum.
Motivarea guvernului nu s-a lăsat așteptată, astfel că a fost adusă în discuție problema deficitului bugetar. Mai precis, Ministerul Finanțelor a semnalat executivului faptul că la finalul anului vor fi mai multe cheltuieli decât încasări. Diferența nu ar fi una neglijabilă, deoarece deficitul bugetar s-ar ridica la cifra de 5,7% din PIB, adică undeva pe la vreo 14 miliarde de euro.
Pe ce se sunt cheltuiți banii publici? E oare adevărat că nu ar mai fi suficienți bani pentru a fi onorate promisiunile cu privire la salariile din învățământ?
Pentru a putea răspunde la prima întrebare este destul de dificil, multe din datele care ne-ar simplifica acest demers nu sunt întru totul transparente iar procesul în sine de colectare a datelor este deosebit de stufos. Se poate face însă o precizare a câtorva dintre cheltuielile statului care, cel puțin la o primă vedere, ne par a fi dispensabile.
Voi etala doar câteva dintre cheltuielile statului despre care consider că au o necesitate discutabilă. Sunt cheltuieli despre care s-au scris deja tomuri în spațiul public și care, datorită acestui fapt, sunt bine cunoscute de publicul larg. Mă refer aici la numărul de cabinete ministeriale, la numărul de consilieri parlamentari, la finanțările care se alocă către concernele de presă, la pensiile speciale sau la pensiile cumulative.
Nu e rolul meu acela de a răspunde legat de necesitatea acestor cheltuieli, dar consider că societatea civilă poate solicita guvernului să se pronunțe despre esențialitatea lor. În mod concret, să ne argumenteze de ce într-o situație de relativă criză bugetară sunt aceste cheltuieli mai importante decât, spre exemplu, mărirea salariilor profesorilor.
Care au fost revendicările profesorilor?
Decizia de a se renunța la creșterea salariilor profesorilor a fost identificată și semnalată de către sindicate care, după ce s-au consultat cu profesorii din diverse instituții, au hotărât începerea grevei.
Șefii sindicatelor au anunțat că profesorii nu solicită altceva decât respectarea grilei de salarizare, așa cum a fost prevăzută inițial în proiectul noii legi a educației. În acest sens, revendicările profesorilor au prevăzut creșterea tuturor salariilor personalului didactic și nedidactic cu 25 % până la intrarea în vigoare a legii salarizării unice și adoptarea unei ordonanțe de urgență care să garanteze că prin următoarea lege a salarizării un profesor debutant va ajunge să primească o suma echivalentă cu salariul mediu pe economie.
Care au fost reacțiile guvernului?
Guvernul a avut primele intervenții de pe poziții tari. Se poate spune că a încercat să „tatoneze terenul”, verificând astfel hotărârea sindicatelor și a profesorilor. În sensul că, inițial, reprezentanții executivului au afirmat că „nu se poate da de unde nu este”, și că nu se poate discuta despre vreo posibilă mărire de salarii. Ulterior, aceeași înverșunare a guvernului a fost argumentată prin condițiile stricte ale angajamentului față de Programul Național de Redresare și Reziliență, despre care s-a spus că ar împiedica o astfel de măsură. Dar un asemenea impediment nu părea verosimil datorită modului în care guvernul a „jonglat” cu problema pensiilor speciale, ea însăși fiind eșafodată de implementarea PNRR.
Într-un final, deoarece nu se ajungea la nicio formă de consens, președintele țării, Klaus Iohannis, s-a arătat disponibil să dialogheze cu reprezentanții sindicatelor. Ca urmare, președintele a afirmat că își va asuma rolul de mediator și că se va găsi o soluție pentru satisfacerea doleanțelor profesorilor. La o zi distanță, guvernul s-a întâlnit pentru o nouă rundă de negocieri cu sindicatele, în care s-a făcut o propunere concretă: 1 000 RON brut către personalul didactic și 400 RON brut către personalul nedidactic. Totuși, după ce sindicatele s-au consultat cu profesorii din sistemul de învățământ, propunerea a fost respinsă.
Conducătorii sindicali au argumentat că deși s-a realizat un progres notabil, propunerea guvernului este încă departe de solicitările greviștilor. Practic, profesorii au cerut garanții cu privire la ridicarea salariului unui debutant și măsuri care să indice că guvernul își va asuma investiții serioase în domeniul educației în anii ce urmează. Aceste două cerințe au în vedere atât creșterea nivelului de trai pentru persoanele din învățământ, cât și, implicit, o îmbunătățire a statutului profesorilor.
Întrebările care ne rămân în aer sunt legate, pe de-o parte, de raportarea societății civile față de atitudinea guvernul și, pe de altă parte, de raportarea societății civile față de mișcarea de protest și, inclusiv, față de profesori și educație.
Au fost realiste doleanțele greviștilor?
A fost atitudinea guvernului potrivită?
Au fost întemeiate justificările reprezentanților executivului?
În ce măsură ne preocupă problema educației și cum afectează greva această problemă?
Fiecare dintre aceste întrebări sunt esențiale pentru a ne putea asuma o atitudine corectă și decentă față de cele întâmplate.
Sunt solicitările profesorilor întemeiate?
Întâi de toate, este necesar să amintim că proveniența conținutului acestor solicitări își are sorgintea în promisiunile scrise prin foiletoane sau declarate verbal prin discursurile publice ale guvernanților care au recunoscut, încă din 2017, că salariile profesorilor ar trebui majorate, că această creștere trebuie să fie eșalonată și că se urmărește atingerea unui anumit nivel. Demersurile s-au poticnit însă, de fiecare dată, de fel și fel de obstacole.
În al doilea rând, ele nu fac altceva decât să ceară soluționarea unei situații care, odată ce este percepută în ansamblu, pare a tranzita granițele absurdului. Mă refer, desigur, la problema salariilor. Acestea nu doar că pătează prestigiul unui profesor, ci sunt, efectiv, insuficiente pentru atingerea unui nivel de trai decent. Dar aici intervin mai multe aspecte.
Pe de-o parte, este necesar să luăm în considerare parcursul educațional pe care un profesor este nevoit să și-l asume și toate implicațiile de facto ale acestuia.
Pe de altă parte, factorul progresului salarial, care, comparativ cu alte instituții, e neconvingător. Astfel, profesorii intră în învățământ cu anumite costuri de timp și de bani, apoi sunt plătiți cu o sumă ce nu poate acoperi decât un trai limitat și modest și, în cele din urmă, posibilitățile de perspectivă sunt și ele înguste.
Conchid prin a afirma că nivelul salariului, în forma lui actuală, cât și progresul salarial, nu sunt adecvate pentru nici-o persoană care își dorește să atingă o anumită calitate a traiului, cu atât mai mult când ne referim la rolul unui profesor, care are, din punctul meu de vedere, o importanță semnificativă pentru societate.
A fost atitudinea guvernul potrivită?
Guvernul ne-a sugerat încă de la început că va încerca să nu ofere decât foarte puțin sau nimic. Astfel, dacă privim conflictul din perspectiva guvernului, ne putem întreba dacă a procedat corect, dacă și-a atins obiectivul.
Răspunsul se poate obține prin urmărirea efectelor consecutive cauzate de declarațiile aparatului guvernamental. Poziția inițial fermă a guvernului, în loc de a fi convingătoare, a fost percepută ca pe un semn al aroganței. Pe urmă, justificările pripite, aduse fără exemple solide, au fost percepute ca dovezi ale dezinteresului față de problemele reale ale greviștilor. În cele din urmă, propunerea care se voia a fi o dovadă incontestabilă a generozității, a fost percepută ca pe un fel de „siamez” al mitei, menit să le închidă gura protestatarilor. Totuși, reacțiile guvernului, fiind pe-alocuri „cosmetizate” de presă, au reușit să persuadeze o anumită categorie socială, mâhnită, pe bună dreptate, de calitatea precară a învățământului. Acum, dacă guvernul și-a atins sau nu obiectivul, vom vedea urmărind finalitatea acestui conflict. Indiferent, îmi este dificil să trasez o concluzie clară, fără echivoc, întrucât nu știu care ar fi compromisul real pe care guvernul ar fi nevoit să-l îndure pentru a satisface doleanțele profesorilor.
Cum ne raportăm la problema educației și cum afectează greva această problemă?
Consider că problema educației în România a fost neglijată serios în ultimii ani, deși ar trebui să fie percepută drept o problemă de interes național. Ea este legată strâns de aspecte precum nivelul de corupție și nivelul de funcționalitate al democrației. Mai jos am să ofer o serie de statistici grăitoare în acest sens.
Potrivit datelor furnizate de Eurostat, în anul 2022 doar 23% din populația cu vârstele cuprinse între 26 și 35 de ani, a României, a finalizat studii superioare, fiind ultima clasată la acest capitol din Uniunea Europeană. De asemenea, România este țara din Uniunea Europeană cu cel mai mic procentaj investit din PIB în educație, după Bulgaria, cu o cifră de doar 3%.
Worlds Economics arată că România nu stă foarte bine nici în ceea ce privește nivelul de corupție, fiind întrecută doar de Bulgaria dintre toate țările membre ale Uniunii Europene. Această statistică vizând aspecte precum transparența, omisiunea sau manipularea de date din partea guvernului.
Totodată, conform platformei Eurydice, salariile primite de profesorii debutanți se află și ele în fundul listei, deasupra Bosniei, Albaniei, Serbiei și Bulgariei, țări cu un PIB semnificativ mai mic decât al României.
În ceea ce privește nivelul calității democrației, site-ul democracymatrix așează România pe locul 46, fiind considerată o democrație deficientă, spre deosebire de țările scandinave care ocupă primele locuri ale democrațiilor funcționale. Acest scor implică aspecte ce țin de puterea decizională, comunicarea publică (dezbateri publice și comunicate), garantarea drepturilor sau transparență. Problematic în legătură cu acest aspect este faptul că o democrație nefuncțională are riscul de a se transforma într-un regim autoritar, în care drepturile și libertățile cetățenești sunt încălcate.
Deși educația nu este singurul factor care poate opri răspândirea corupției și a autocratizării, ea joacă, totuși, un rol central. Un exemplu în acest sens este Finlanda, care în anii 70 era încă sub-dezvoltată în raport cu majoritatea țărilor din centrul și nordul Europei, care înainte de cel De-al Doilea Război Mondial era o societate preponderent agrară și care astăzi este fruntașă la multe capitole după ce a asumat o reformă comprehensivă a sistemului de învățământ.
Fără dar și poate că statisticile ne ajută să ne formăm o imagine de ansamblu cu privire la situația învățământului românesc. Ele ne ajută, în mod special, să observăm felul în care România se situează în raport cu celelalte state. Chiar și așa, trebuie menționat că situația nu e catastrofală, că sunt alte țări cu probleme mult mai grave și că nimic nu este iremediabil.
În același timp, nu e necesar să privim doar către statistici pentru a ne forma o idee despre calitatea învățământului românesc. Majoritatea suntem învederați cu privire la principalele probleme din sistem, precum: condițiile dezavantajoase de studiu din unitățile de învățământ, importanța acordată preponderent materiilor unde se susțin examene, abandonul școlar, consumul de droguri, rezultatele slabe la examenele naționale și la testele PISA, violența verbală sau fizică, bullying-ul, lipsa disciplinei și a rigoarei și așa mai departe.
Desigur că toate aceste probleme nu vor putea fi rezolvate unilateral prin mărirea salariilor profesorilor. Și, de-asemenea, firește că nu e singura categorie socială dezavantajată. Dar poate fi un pas către o schimbare de paradigmă în ceea ce privește evoluția educației românești. Greva a atras atenția publicului larg asupra problemelor grave din învățământ și, deși unii s-au situat împotriva profesorilor în această poveste, cu toții suntem de-acord că sistemul educațional nu se ridică la parametrii optimi.
Astfel, greva și-a atins obiectivul, a atras solidaritatea publicului larg și atenția politicienilor. În același timp, a determinat autoritățile să ia măsuri în legătură cu salariile profesorilor care, fără dar și poate, erau insuficiente. Atât din prisma unui trai decent cât și din prisma demnității lor.
În final, susțin că greva este o mișcare justificată, o unealtă esențială într-o democrație și că greva cadrelor didactice a fost activată într-un context general firesc, pe fondul unei modificări dezavantajoase, față de profesori, a unui articol din legea educației. Revendicările greviștilor au fost întemeiate, ele fiind legate atât de promisiunile repetate ale guvernanților, cât și de situația financiară precară a cadrelor didactice. Reacțiile imediate ale guvernului au fost neinspirate, sugerând persiflare și dezinteres.
Situația învățământului românesc este critică, statisticile realizate de Eurostat și alte platforme indicând că ne aflăm sub media Europei privitor la o serie de registre esențiale. În acest sens, deși creșterea salariilor profesorilor nu schimbă cu mult problemele din educație, ele sunt pe deplin justificate și ar putea „juca” un prim pas către o evoluție treptată a învățământului, facilitată și de solidaritatea societății civile.
Material realizat de Mihail Curelici