S-au împlinit luna aceasta 142 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu, scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, om politic. (n. 5 noiembrie 1880, Paşcani - d. 19 octombrie 1961, Bucureşti).

,,Viaţa... e frumoasă în adevăr când nădăjduieşti şi n-o petreci zadarnic şi o înfrumuseţezi cu ceva... lasă la o parte răutăţile, ticăloşiile şi meschinăriile, treci peste duşmăniile prietenilor şi prieteniilor duşmanilor.", spunea marele scriitor.

Una dintre cele mai iubite povestiri este ,,Domnu' Trandafir", publicată pentru prima dată în 1905, în care scriitorul povestește cele mai duioase amintiri despre școală și invatatorul său - domnul Busuioc, care devine în aceasta povestire ,,domnul Trandafir".

,,Şi cate şi cate lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat ! Pe toate le-am vazut. Totuşi niciunul nu m-a mişcat aşa de mult, frate draga, ca locul – numai locul a ramas – unde odata era şcoala.

Acolo am intrat în freamătul de copii cu teamă şi cu bucurie în întâia dimineaţă, cand m-a adus tata de mână; acolo era un păr care făcea pere aşa de bune, din care Domnu' ne dăruia de gustare câte două la începutul fiecărei vacanţe; acolo era curtea unde înălţam iarna uriaşi de zăpadă, la capul cărora ne suiam cu scara, să le punem pipe în gură şi cărbuni în locul ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, – şi, de-acolo pornind, simt că iar mă cuprinde înduioşarea şi iar am sa-ţi vorbesc şi în această scrisoare de domnu' Trandafir.

Era Domnu', domnu' Trandafir, învăţătorul meu... Nu-l văzusem de mult pe domnu' Trandafir. Îmi închipuiam că e pensionar, că trebuie să fi îmbătrânit. Eu îl vedeam însă tot ca odinioară, nalt, bine legat, cu mustăcioara neagră pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zâmbind cu bunătate, încruntându-se câteodată, insuflându-ne un respect nemârginit.

Uite, şi acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile şi era şi el mişcat cand ne spunea despre marirea stramoşilor… Şi cand ma gîndesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, harţuit de administraţie, ca cu greu îşi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste învaţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea alta grija decît sa ne spuie istorii mişcatoare.

Domnu' nostru ne-a învaţat rugăciuni, ne-a învaţat cântece care erau aşa de frumoase pentru copilaria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învăţat sa credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învăţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai târziu…

Ca dânsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietine, cand te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească, cu bine, menirea…
Şi ne-o da această învaţatura nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credinţa şi curăţenia unui apostol. Nu, Domnu' nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari. Îi era drag să ne înveţe, şi parcă eram copiii lui, – asta am simţit-o totdeauna, cât am fost sub privegherea lui. Se supăra rar şi nu spunea decât două vorbe. Asta-i era mânia cea mai mare:

– Măi domnule !

Nouă ne venea să intrăm în pământ, când zicea: „Măi domnule !”şi se uita urât la noi.
Acolo, în colţul acela de ţară, putea să fie cum voia învăţătorul. Nimeni dintre cei mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui."

(Narațiunea „Domnu’ Trandafir”, scrisă de Mihail Sadoveanu, a fost prima oară publicată în anul 1905 în revista „Albina”, apoi urmând să fie publicată din nou in anul 1907 în volumul scriitorului „La noi în Viisoara”.)