De la cele mai fragede vârste suntem învățați că nu e frumos să spunem „nu”, iar variațiuni pe această temă întâlnim pe tot parcursul vieții. Nu contează detaliile: interesul personal, faptul că, uneori, am avea mai mult de pierdut decât de câștigat prin acceptarea ideilor, proiectelor, viziunilor, acțiunilor care ni se propun. Societatea românească știe una și bună, nu-ul este o dovadă de lipsă de respect, mai ales la o anumită vârstă. Cine nu a fost, la un moment dat, apostrofat: „la vârsta ta nu se spune nu!”?

Viața ne va pune întotdeauna în fața alegerilor, iar unele dintre acestea le putem face și prin negație. Refuzăm o anumită propunere, alegem să trăim așa cum am făcut-o până în acel moment pentru că nu orice schimbare este neapărat benefică.

Bineînțeles, potențialul refuz nu ar trebui transformat într-un ideal al negației, doar pentru propriul confort. Solidaritatea cu ceilalți presupune întotdeauna o ieșire din zona de confort. Însă, de o importanță deosebită sunt nu-urile salvatoare.

Modalitatea în care spunem nu, forma în care negația este ambalată contează, de asemenea, foarte mult. Însă, la fel de important este și fondul (contextul care dă naștere refuzului).

Primul „nu” spus de copii reprezintă prima dovadă a dorinței lor de autonomie. E rolul părinților de a-și educa copiii, de a le explica acestora faptul că primele nu-uri nu sunt neapărat în beneficiul lor. Însă, cu trecerea timpului, aceiași copii trebuie să afle faptul că un „nu” spus la timp poate fi salvator. Că în anumite contexte, „nu” reprezintă o dovadă de respect față de noi înșine, nicidecum o dovadă a lipsei de respect. Trebuie să-i ajutăm (și să ne ajutăm) să conștientizeze (conștientizăm) faptul că întotdeauna trebuie cântărite atât beneficiile, cât și efectele nocive ale unei alegeri. Iar atunci când cele din urmă precumpănesc, „nu” este o opțiune demnă, salvatoare. Indiferent de funcția, vârsta sau gradul de rudenie ale celui care propune sau al numărului prietenilor din anturaj care alege să acționeze într-un anumit fel și ne îndeamnă să ne conformăm.

Copiii noștri ar fi în mai multă siguranță dacă raportarea adulților la semnificația anumitor refuzuri ar fi alta. Putem refuza, e dreptul nostru. Nu din instinct, nu din egoism, ci pentru a ne proteja. Depinde de context și de modalitatea în care acesta ne favorizează sau, dimpotrivă, ne dezavantajează.

Materialul poate fi citit integral pe Contributors.