Percepția noastră asupra lucrurilor pentru care nu am depus suficient efort ca să le cunoaștem suficient de bine poate fi înșelătoare și de multe ori mi-am confirmat-o. Uneori, motivația cognitivă e mai puternică decât responsabilitatea asumării expunerii unei informații, suntem entuziasmați să interpretăm pe baza a ceea ce se observă cu ușurință, fără a lua în calcul că anumite lucruri sunt mai complexe decât am crede și stau ascunse dincolo de aparențele atent îngrijite.

În copilărie, îmi plăcea să vorbesc despre profesia de dascăl. O identificam drept una dintre cele mai nobile și ținta mea era să ajung să predau. Mă încântau, exact cum explicam mai sus, acele aspecte vizibile, prototipice - atractive, de altfel - și îmi hrăneam cu ele ambiția de a deveni un profesor dintre cei mai buni. Acum, după câțiva ani în care am mers pe drumuri pietroase în pantofii dezlipiți ai unui dascăl din societatea românească, am observat că dincolo de această imagine exterioară se regăsesc foarte multe straturi imperfecte - nivelul scăzut de educație al celor pe care îi formăm, lipsa de flexibilitate și înțelegere a părinților lor, incertitudinea, asumarea unui rol ambiguu (dascăli care sunt nevoiți să îmbrace haine largi și decolorate ale mai multor profesii ca să mulțumească elevul și însoțitorul său convins că în ziua de astăzi le cunoaște pe toate și are expertiză în mai toate domeniile de activitate), neglijarea sa și ușoara indiferență față de propria existență, epuizarea, satisfacția scăzută și altele care ar transforma această postare într-o listă obositoare și interminabilă.

Schimbându-mi viziunea asupra lucrurilor, am început să fiu preocupat de bunăstarea cadrelor didactice, de sănătatea lor atât fizică cât și psihică și în urma rezultatelor studiului pe care l-am derulat recent, am ajuns la concluzia că în România sunt mulți profesori care se confruntă cu epuizarea, cu ambiguitatea rolului pe care îl au de îndeplinit la catedră datorită apariției altor sarcini care nu țin de fișa postului lor, cu permisivitatea și setul larg de drepturi greșit înțelese de care dispun elevii și părinții, transformându-le după propriile neajunsuri și incapacități în unelte ce atentează constant la autoritatea dascălului.

Acestea sunt doar o parte dintre ele și înțelegând că au un efect mai mare decât aș fi anticipat atunci când eram copil și mă vedeam trăindu-mi visul, am decis să privesc mai multe lucruri care vin și vor veni în viața mea cu un dram de pesimism și scepticism, cel puțin într-o dinamică socială precum este cea românească în care nu putem să ne prefacem că nu avem probleme importante ce țin de educație, alfabetizare, culturalizare.

Toate acestea pun o presiune grea pe umerii profesorilor iar rezultatul este, de cele mai multe ori, epuizarea. Am observat în studiu cum ambiguitatea resimțită de aceștia (în special la începuturile carierei lor, când ajutorul și îndrumarea întârzie să apară) poate să-i conducă în burnout. Profesorii au nevoie de îndrumare și ajutor, nu sunt zei și trebuie să demontăm cumva, treptat bineînțeles, imaginea indestructibilă a dascălului definit prin perfecțiune. Au nevoie ca problemele și nevoile lor să fie înțelese pentru ca eficiența lor să fie vizibilă și performanța elevului să crească.

Umanizarea profesorilor este esențială, dar asta nu înseamnă că ar trebui să contestăm după șabloanele noastre autoritatea cu care sunt investiți când e clar că nu deținem competențele și aptitudinile lor. Mult mai important este să înțelegem că dincolo de viața de la catedră există tot un om la fel ca toți ceilalți, un om care se confruntă în liniște cu multe alte probleme, un om poate mult mai sensibil decât pare, un om care are de cele mai multe ori ambiția să îi trimită acasă pe elevii lui cu zâmbetul pe buze, chiar dacă procesul e dificil și îngreunat de un sistem educațional, social, politic și economic care ar fi trebuit să îl ajute.

Prof. Petruț Rizea