Ziua Internațională a Sănătății Mentale a fost pe 10 Octombrie. Am avut ieri, la finalul orei de engleză, într-o clasă a cincea un ,,caz de studiu” din punct de vedere comportamental și uman. Câțiva băieți, care erau așezați în două bănci apropiate și au format două grupuri s-au jignit până la lacrimi și au prins frică unii de alții.

Doi dintre ei mai sensibili și doi mai zgomotoși și mai nedisciplinați. Am mers între ei să încerc să înțeleg ce se întâmplase, am vorbit cu ei pe rând, pe coridor și apoi cu toți patru împreună.

Am explicat în cuvinte simple gravitatea acestor jigniri care taie ca sabia, mai ales când e atinsă mama sau familia. De ce oare se simte nevoia să se arunce cu injurii legate de familie, mai ales când mulți copii provin din familii monoparentale?

Am întrebat: “Ce vreți de fapt să spuneți prin aceste jigniri? Fiecare al treilea cuvânt al vostru e o înjuratura și nu pot tolera faptul că vă răniți reciproc atât de ușor încât vă e frică unii de alții și plângeți. Gândiți-vă puțin înainte de a jigni, sunt alte cuvinte pe care le puteți spune?”

Băieții mai agresivi verbal au zis, fiind deja calmi, că ei nu pot accepta când mamele lor sunt înjurate și că sunt în stare să îi bată pe alții pentru așa ceva, indiferent de consecințe. Băieții mai sensibili au zis că știu că nu e frumos să înjuri însă nu știu să se apere altfel și de frică au răspuns prin și mai multe cuvinte grosolane, atât de necaracteristice lor.

Eu am stat în mijlocul lor fără să spun prea multe. Mă gândeam și analizam, încercând sa mediez situația fără sa arunc vina pe nimeni. O situație care și mie mi-a testat răbdarea și calmul, mai ales după ce începuseră toți patru să plângă cu lacrimi de crocodil. După vreo 5 minute, fără intervenția mea directă, am observat cum băieții mai agresivi au întins din inițiativa proprie mână celorlalți să facă pace și și-au cerut si scuze. Un gest neașteptat și care m-a impresionat foarte mult. O dovadă de puțină maturitate, cum mulți adulți ca vârstă nu au.

Foarte interesant cum balanța ,,puterii si dominației” s-a înclinat de la sine. Băieții sensibili dar reticenți au acceptat oferta de pace, spunând totuși că frica nu le-a dispărut și că nu vor să fie bătuți după ore. Am fost plăcut surprisă de reacția lor promptă, dar știam că de fapt toți au nevoie de atenție și acasă nu o prea primesc.

Din nefericire, există atât de mulți elevi care au nevoie doar de puțină atenție autentică, iar noi profesorii nu ne putem multiplica pe cât am vrea, nu ii putem ajuta pe toți și nu e de datoria noastră să creștem practic copiii altora. Asta nu implică un dezinteres complet, ci doar stabilirea unor bariere personale și profesionale între ce reprezintă omul și profesorul.

Un material realizat de:
Miriam Mircea
PR and languages pro
Fort Knox PR founder