Apoi, m-am străduit să îmi îndeplinesc visul. Am urmat gimnaziul, sârguincioasă și uneori luptând cu mori de vânt: școală de oraș pentru copila de la țară.
Când a venit momentul admiterii, am scos toți așii ce-i aveam in mânecă: am cântat cum am știut mai bine, am desenat cu pricepere și-am scris frumos, am citit expresiv și am tras de mine la alergat, la probele de aptitudini. Am scris tot ce-am adunat în tolba cunoștințelor teoretice, la examene. Și am sperat, mi-am dorit cu întreaga inimă să reușesc.
Și am reușit, ce bucurie mare! Liceul pedagogic nu a fost ușor, dar m-a format ca dascăl. Și ca om. Câte ore de predare, atâtea emoții. Cu stângăcie în predare, cu greșeli, cu lacrimi uneori, dar cu avânt tineresc și cu iubire pentru copii au fost plini toți anii de liceu.
Și au trecut, parcă prea repede, îmi spuneam în prima zi de școală, ca învățătoare. Aș fi vrut atunci să mă așez în bancă, alături de copii, mai degrabă decât să stau la catedra mare din lemn.
În scurt timp însă, mi-a devenit dragă și catedra, simboliza visul meu împlinit. Și m-am așezat și-n bancă, de multe ori, lângă copii.
Au trecut anii, la număr 13, ca-n povești. Iubeam copiii ce-mi intrau in clasă, si simțeam că și ei mă iubesc. Îi învățam, cât puteam, carte, dar mă și jucam cu ei. Gustam cu poftă din bucuria copilăriei. Cântam mult, desenam alături de ei și mă străduiam să le arăt că viața e frumoasă și anii de școală, la fel.
Apoi a venit momentul în care am dorit altceva. Motive au fost destule și cu sinceritate le înșir: bani mai mulți, avantaje mai multe, dorința de a avansa. Mândria și dorința de mărire, recunosc.
Ce nu știam atunci?
Că o parte din suflet îmi va rămâne în școală, la catedră sau în bănci, ținut de mâini mici de copii.
Că nu voi mai întâlni în altă parte, în nicio funcție înaltă, acea privire luminoasă și acea mulțumire că azi au mai învățat copiii ceva. Decât acasă, lângă copiii personali.
Că atunci când faci ce îți place, muncești mai ușor. Cu râvnă. Și plata nu-i doar în bani.
Mi-a trecut prin gând să mă întorc la munca ce-o iubesc. Nu pot. Simt că-s pe drumul meu.
Însă te-ndemn, drag dascăl, să îți apreciezi munca, deși uneori îți pare de sisif. Pardon, nu munca, vocația. Chemarea. Iubirea și privirea unui copil, atunci când te privește. Mulțumirea sufletească.
Și când e greu, căci știu că de multe ori e, respiră adânc și amintește-ți de ce te-ai vrut dascăl. Și câte motive ai să continui să fii ceea ce ești.
La mulți ani, tuturor dascălilor adevărați, cu vocație și iubire în suflet! E mai frumoasă lumea asta cu voi, să știți!
Vă prețuim!
Cu stimă și mulțumire în suflet că am fost cândva învățătoare, fosta dvs. colegă,
Mihaela Codrean
Satu Mare
octombrie, 2023