Unii sînt mai maturi, dar majoritatea sînt încă niște copii. Influențabili, cu o percepție a propriului viitor destul de scăzută, distrași de la autoresponsabilizare de tentații și de contexte. Mediul îi poate vicia ușor. Valul îi poate lua ușor. Percep distincția dintre bine și rău, dintre valoare și nonvaloare, dar pot aluneca ușor în direcția greșită. Sînt ca vrejul verde, care se poate rupe ușor în bătaia vîntului. Poate nu degeaba există state care consideră mai potrivită vîrsta de 21 de ani pentru declararea maturității.
Îmi spunea cineva, deunăzi, că un astfel de tînăr, de 19 ani, student, trimis de familie să lucreze pentru a cîștiga experiență în firma unei rude, a zis că nu-l prea interesează, că o să-i dea părinții bani destui, oricum, iar dacă nu o vor face, se va lăsa de facultate. Iată, așadar, șantajul îndreptat asupra părinților, în fapt asupra lui însuși: mă las de evoluția personală dacă nu-mi dați bani. Situație clasică, poate, pentru societatea noastră, în care părinții, ocupați să facă bani – fie că disprețuiesc și ei orice altceva, fie că nu o fac și au principii și valori corecte –, nu au contribuit pozitiv la educația eficientă a propriilor copii. Ce au asimilat copiii este doar valoarea banului, nu și a muncii pentru el, respectiv disprețul pentru orice alte valori, implicit față de oricine nu-i are la fel de mulți.
Este (aproape) imposibil ca în școală să poți construi percepții corecte despre valoare, etică, empatie, corectitudine, cîtă vreme modelele publice sînt de această teapă.
Școala nu poate face totul, ba poate chiar nimic, dacă societatea și familia nu luptă pentru evidențierea principiilor și valorilor adevărate. Să nu mai cerem așa de multe de la școală, dacă pe scena publică joacă îmbogățiții ce disprețuiesc munca oamenilor simpli și academicienii care disprețuiesc umanul. Dacă se cultivă cu atâta obstinație confuzia valorilor.
Fragment din editorialul publicat de Horia Corcheș în Dilema Veche.
Poate fi citit integral AICI.