Am din anii copilăriei vreo 10 caiete studențești - jurnalul meu personal în care am scris până la majorat, aproape zilnic. Când la stânga, când la dreapta, când cu scris mare, mic sau cu litere care semănau cu scrisul de tipar. Așa cum se schimba și personalitatea mea, în formare. Erau anii în care încercam să mă descopăr și îmi doream să fiu cât mai independentă. Câteodată aveam o părere bună despre mine, câteodată nu-mi plăcea absolut nimic. Ascultam muzică rock clasică și într-o vară nu am ieșit din bocancii de iarnă, chiar dacă erau 40 de grade și-i asortam la fuste subțiri (așa cum văzusem în videoclipurile Aerosmith).
Nu existau telefoane mobile, computere iar sms-urile erau atunci bilețele date din mână în mână. Rețeaua de socializare era oracolul, care circula din bancă în bancă și în care scria toată clasa. Cel mai bine mă distram la școală. Colega mea de bancă îmi era și cea mai bună prietenă, ne spuneam totul și dacă una dintre noi pleca undeva cu familia fără cealaltă, ne scriam scrisori și cărți poștale. Le-am păstrat printre file de jurnal. La școală ne respectam foarte mult profesorii chiar dacă pentru unii foloseam porecle destul de obraznice când nu ne auzeau cei mari, iar orele se desfășurau într-o atmosferă serioasă și liniștită. Dar în pauze și pe drumul până și de la școală, cu cheia de gât, erau momentele în care se întâmplau foarte multe trăsnăi și râdeam cu poftă zilnic. Am scris și despre ziua în care am trântit ușa clasei și o bucată mare de var s-a făcut țăndări pe parchet, motiv pentru care nu am mai dormit vreo două nopți la gândul că ai mei vor fi chemați la școală. Și despre bătaia cu apă din pauze când un coleg a aruncat spre mine și prietena mea conținutul dintr-un pahar plin, noi ne-am lăsat în jos, iar apa a ajuns pe harta României, agățată pe perete. Nu a părut deloc afectată. Dar timpul orei următoare râurile au început ,,să curgă", adică nuanța de albastru cu care erau probabil pictate ,,se revăsa" vizibil. Nu am putut să înțelegem cum de a curs fix (doar) albastrul dar pe noi ne-a amuzat atunci teribil de tare.
Am cărat aceste caiete cu mine ani de zile, dar le-am redeschis pentru prima dată după mai bine de 20 de ani. Deși aveam în minte multe amintiri, de parcă adolescența mea s-ar fi petrecut ,,ieri", recitind ce scriam atunci a fost ca și cum în fața mea aveam o ,,oglindă" precisă, în care vedeam realitatea de atunci, exact așa cum a fost ea. O fată amețită, care avea zile în care se simțea extrem de fericită și uneori seri în care adormea cu lacrimi pe obraz. Emoții și sentimente la intensitate maximă. Am aflat exact cum au fost de fapt multe lucruri, nu așa cum îmi aminteau eu, femeia din prezent, și mi-am dat seama că apar diferențe de percepție de care nu ne dăm seama, când suntem oameni maturi. Pentru că mulți dintre noi, adulții, uităm complet cum am fost în adolescență și avem impresia că am fost mult mai ,,buni", cuminți, echilibrați și conștienți decât copiii sau elevii noștri.
Datorită jurnalului știu exact cum vorbeam și cum gândeam atunci, când am riscat prea mult, când am greșit eu față de alții și când au greșit alții față de mine. Am avut multe momente în care aș fi vrut să-i spun câteva lucruri fetei care a scris caietele. Uneori m-a enervat teribil, alteori m-a dezamăgit, dar de multe ori m-a suprins plăcut și m-a făcut mândră. Au fost multe momente în care mi-aș fi dorit să fiu acolo să o îmbrățișez sau să o țin strâns de mână pentru câteva secunde, să-i dau un sfat bun de care ar fi avut mare nevoie sau să-i spun că este mai bună decât crede și să-i transmit încredere.
Cert este că privesc în urmă și-i mulțumesc fetei de atunci că a făcut asta pentru mine, că a scris. Mi-a oferit un cadou minunat. Acest jurnal în care eu am regăsit trăiri și felii de viață, oferindu-mi nu doar șansa de a avea acces la propria adolescență în cel mai autentic mod și de a mă înțelege mai bine. Dar mai ales de a fi un profesionist mai bun în lucrul cu copiii și adolescenții și o mamă mai bună.
De ce să încurajăm copiii să scrie de mână
Un deziderat destul de dificil în prezent, când copiii noștri trăiesc în altă lume din era tehnologiei. Dar, fără a-i forța, le putem sugera. Dacă sugestia este întărită de un caiet mai special sau de o agendă atrăgătoare, s-ar putea să se concretizeze.
Încurajați copiii să scrie de mână, despre orice. Despre ei, despre școală, prieteni, familie sau situații cu care se confruntă. Să-și exprime trăirile, stările și emoțiile astfel. Scrisul ajută la obținerea echilibrului emoțional și reprezintă o parte unică din ceea ce suntem, cu multiple beneficii.
Nu uitați că:
* fie că scrii notițe, scrisori, eseuri sau într-un jurnal personal, este mult mai benefic să le scrii de mână, pentru starea de spirit și dezvoltarea cognitivă;
* scrisul de mână ajută la o mai bună înțelegere a informației stimulând învățarea mai eficientă;
* necesită utilizarea abilităților motorii și activează o colecție de legături din jurul creierului, numite „circuitul de lectură”. Scrisul de mână activează multiple părți ale creierului, lucru pe care scrisul la computer nu îl poate face;
* scrisul de mână te menține calm și concentrat;
* combate plafonarea mentală și stimulează creativitatea;
* combate depresia și tristețea pentru că materializarea gândurilor prin scrierea lor poate fi o terapie grozavă;
Încurajați-vă copiii și elevii să înceapă un jurnal personal, dacă ideea îi atrage. El reprezintă propria poveste scrisă de mână, cu propriile cuvinte, care înfățișează experiențe, idei, dorințe și concluzii despre oamenii și evenimentele care ne-au influențat viața. Este o colecție valoroasă pentru evoluția proprie, de observații și descoperiri. Jurnalul se poate dovedi un instrument util pentru a descoperi cauzele eșecurilor, dar și progresele înregistrate de-a lungul călătoriei prin viață.